Cu tovarăşii în Cosmos: aventura spaţială sovietică

Ţarii se visau în Cosmos ?

Aventura spaţială sovietică, definitivată prin realizările istorice care o caracterizează, este mai veche decât se crede în mod curent. Explorarea spaţială era un domeniu demn de interes în vremurile Rusiei Ţariste, înainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Savantul Konstantin Ţiolkovski, care publicase două lucrări de pionierat la sfârşitul secolului al XIX-lea, şi-a continuat cercetările şi sub regimul bolşevic, astfel încât în anul 1929 dezvoltase şi introdusese deja sistemul aprinderii în trepte a rachetelor.

• O nouă teorie a dezvăluit forma fotonilor
• S-a descoperit că astronauții procesează sarcinile mai lent în spațiu

Satelitul Sputnik 1, triumful sovieticilor în cucerirea spaţiului

Cercetări similare realizaseră şi alţi oameni de ştiinţă precum Serghei Koroliov şi Friedrich Zander, care, la datele de 18 august şi 25 noiembrie 1933, lansaseră deja primele prototipuri de rachete cu combustibil lichid produse în URSS. Pe baza acestor realizări, Armata Roşie a dezvoltat şi produs în serie temutele rachete Katiuşa, cunoscute în jargonul soldaţilor de pe Frontul de Est drept „Orgile lui Stalin”.

De fapt, între anii 1930-1940, tehnologia construcţiilor de rachete şi cercetările în acest domeniu ale sovieticilor erau comparabile cu ale Germaniei, singura ţară din lume cu cele mai avansate programe în domeniu, şi aceasta în condiţiile în care dezvoltarea rachetelor era aproape inexistentă în Statele Unite, viitorul mare rival al URSS-ului în multe alte privinţe, nu doar în cursa pentru cucerirea spaţiului cosmic.

Din nefericire pentru pionieratul sovietic al tehnologiei rachetelor, Stalin în persoană ordonase celebrele sale epurări, cărora le-au căzut victime numeroşi cercetători şi ingineri de marcă, fie executaţi pe loc, fie trimişi să agonizeze în gulaguri, pradă furiei paranoice a „Tătucului tuturor naţiunilor”. Pe de altă parte, pe plan militar, succesul cumplitelor Katiuşa pe front fusese unul de răsunet internaţional.

Cu toate acestea, la scurt timp după terminarea celei de-a doua conflagraţii mondiale, liderii sovietici fuseseră foarte impresionaţi de avansul tehnologic al progamului de dezvoltare şi experimentare a rachetelor creat în defuncta Germanie nazistă.

Cercetătorii sovietici au fost pur şi simplu fascinaţi de progresele realizate de omologii lor germani în laboratoarele de cercetări de la Peenemunde şi Mittelwerk. Prin urmare, au raportat conducerii de la Kremlin despre succesele germanilor, iar Stalin în persoană a ordonat capturarea cercetătorilor germani disponibili şi transportarea lor de urgenţă la Moscova, unde aceştia urmau să-şi continue cercetările – de data aceasta, sub ordinele şi supravegherea strictă a regimului sovietic.

Cu toate că SUA au racolat şi capturat în secret mare parte a cercetătorilor germani din diverse domenii de interes strategic, alături de un număr de 100 prototipuri de rachete de tip V-2, nici sovieticii nu s-au lăsat mai prejos, reuşind să pună mâinile pe valoroasa arhivă a germanilor, precum şi pe câţiva cercetători prestigioşi.

Sub conducerea lui Dmitri Ustinov şi Serghei Koroliov, genialul cercetător Helmut Grottup şi alţi savanţi germani de prestigi au reuşit să construiască o variantă a rachetei V-2, denumită R-1. Aceasta a fost punctul de plecare pentru rachetele cu încărcături nucleare sau cele care au propulsat în Cosmos misiunile spaţiale sovietice.

Din cincinal în cincinal până la pasul final

Ceea ce avea să fie numit Programul Spaţial Sovietic a început ca un deziderat dintr-un cincinal. Cu toate că a fost declarat drept un program paşnic, ale cărui scopuri erau strict legate de cercetare ştiinţifică, explorări şi aventura spaţială a omului, programul a fost încă de la începuturile sale supervizat şi coordonat de Armata Roşie.

La fel s-a întâmplat şi dincolo de ocean, unde programul rival al americanilor a fost şi este şi în prezent în strânsă legătură cu cercetările şi aplicaţiile armatei şi aviaţiei militare a SUA. Ambele super puteri lucrau pe atunci în paralel la construirea unei rachete suficient de puternică şi eficientă încât să transporte încărcături nucleare în cazul unui război şi să poată propulsa cu succes o navetă sau capsulă în spaţiul cosmic.

Pe aceste considerente strategice, sovieticii au fost, încă de la începutul cursei pentru cucerirea spaţiului, cu un pas înaintea americanilor. Racheta sovietică R-7 era capabilă să trimită încărcături nucleare care să pună în pericol SUA şi, de asemenea, putea servi drept un prim vehicul spaţial. Anunţul americanilor din iulie anul 1955, în cadrul Anului Internaţional al Geofizicii, cu privire la lansarea unui prim satelit artificial, a fost suficient pentru a-l determina pe Serghei Koroliov să-l convingă pe Nikita Hruşciov să-i aloce fonduri nelimitate, în regim de urgenţă, pentru ca programul spaţial sovietic să-l devanseze pe cel american.

Planul sovieticilor s-a concretizat pe data de 5 octombrie 1957, când au lansat cu succes primul satelit artificial din istoria omenirii. Botezat Sputnik 1, acesta avea forma unei sfere metalice cu diametrul de 58,5 centimetri şi greutatea de 83,6 kilograme, fiind programat să determine densitatea atmosferei superioare şi să transmită datele obţinute pe Terra. Orbitând la 901 kilometri deasupra Terrei, cu o viteză de 18.000 metri pe secundă, Sputnik 1 a retransmis semnalele codate, descifrate doar de sovietici, la 21 zile de la lansarea sa.

Extrem de încântaţi de acest succes răsunător, sovieticii l-au lansat pe Sputnik 2 pe data de 3 noiembrie a aceluiaşi an. La bordul său se afla legendara căţeluşă Laika, prima vietate trimisă vreodată în spaţiu. Deşi Laika nu a supravieţuit zborului, informaţiile şi monitorizarea ei s-au dovedit ulterior vitale pentru trimiterea cu succes a primilor oameni în Cosmos.

Gagarin şi Tereşkova  – un bărbat şi o femeie în spaţiu

Înainte de a trimite primul om în spaţiu, sovieticii au continuat să trimită numeroase misiuni spaţiale cu câini la bord, pentru a se asigura că operaţiunile vor fi sigure, iar episodul  „Laika” nu a fost unul deloc întâmplător.

Cu toate acestea, tot sovieticii au înregistrat primul deces al unui potenţial candidat pentru prima misiune umană. Cosmonautul Valentin V. Bondarenko a murit într-un incendiu accidental declanşat în camera de presiune unde îşi făcea pregătirile. Tragicul incident a fost atunci ascuns de oficialii sovietici, astfel încât cazul a fost cunoscut abia la mulţi ani de la moartea sa.

Episodul nu i-a împiedicat pe sovietici să persevereze în domeniu, astfel încât, pe data de 12 aprilie 1961, celebrul Iuri Alexeevici Gagarin, un fost pilot de vânătoare, devenea primul om care a ajuns în spaţiul cosmic. Gagarin a efectuat un zbor de 108 minute la bordul navetei misiunii spaţiale Vostok 1.

A fost probabil cea mai mare victorie a sovieticilor în cursa spaţială, precum şi încununarea cu succes a unui costisitor efort ştiinţific. Realizarea sa a constituit un enorm capital de imagine pe plan internaţional pentru URSS. După aterizarea lui Gagarin în condiţii de siguranţă, Nikita Hruşciov a adoptat un ton încă mai bătăios şi arogant în dialogul şi aşa încordat sovieto-occidental.

După acest semn indubitabil al superiorităţii de moment a programului spaţial sovietic, iuri Gagarin a fost promovat de la gradul de locotenent la cel de maior şi a devenit peste noapte cel mai lăudat erou al Uniunii Sovietice şi al ţărilor socialist-comuniste. Succesul lui Gagarin a deschis noi dimensiuni ale ştiinţei şi tehnologiei aerospaţiale şi a impulsionat fără precedent eforturile concurente ale NASA în domeniul cuceririi spaţiului.

Un alt succes de proporţii al Kremlinului a constat în episodul spaţial al Valentinei Vladimirovna Tereşkova, prima femeie care a ajuns în Cosmos. Selectată dintr-un lot final de peste 400 de aplicante şi cinci finaliste, Valentina Tereşcova a fost instruită şi antrenată special în cadrul Forţelor Aeriene Sovietice înainte de a fi inclusă în corpul exclusivist al cosmonauţilor sovietici.

Alegerea sa făcea, de altfel, parte din politica de propagandă a Kremlinului, care dorea ca şi pe această cale să arate întregii lumi şansele şi oportunităţile primite de orice cetăţean „fericit” al Uniunii Sovietice. Bunăoară, Tereşkova avea o „origine socială sănătoasă” conform viziunii atotputernicilor din Komintern, care doreau astfel să mai sfideze încă o dată Vestul prin trimiterea în spaţiu a unei persoane civile fără nicio pregătire iniţială în domeniu. Înainte de a fi recrutată drept prima femeie cosmonaut din istorie, Valentina Tereşkova ducea o existenţă banală de muncitoare într-o fabrică de confecţii textile.

În particular, era pasionată de salturile cu paraşuta la nivel de amator, factor hotărâtor în selectarea sa. Momentul culminant al vieţii sale s-a petrecut pe când avea vârsta de 26 ani: la data de 16 iunie 1963, a fost îmbarcată în cadrul misiunii spaţiale Vostok 6. Cu toate că pe parcursul zborului a avut unele senzaţii de greaţă şi disconfort fizic, Tereşkova a reuşit să încheie cu bine misiunea.

A zburat în jurul Terrei de 48 de ori în intervalul de trei zile cât a durat misiunea spaţială. Anul acesta, pe data de 16 iunie, se vor aniversa 50 de ani de la zborul său. A fost laureata a numeroase premii şi distincţii naţionale şi internaţionale.

În ciuda succesului americanilor care au reuşit trimiterea primului om pe lună, programul sovietic spaţial a înregistrat numeroase alte premiere şi reuşite, precum primul obiect construit de om care a trecut prin apropierea Lunii, prima probă de impact pe Lună, primele animale care s-au întors cu bine după o parcurgere a orbitei Terrei – căţeluşele Belka şi Strelka, aflate la bordul navetei Sputnik 5 -, primele mostre de sol lunar extrase şi aduse pe Terra, prima staţie spaţială – Saliut 1, prima persoană de culoare trimisă în spaţiu, în persoana cosmonautului Arnaldo Tamayo Mendez, cu ocazia zborului Soyuz 38 din anul 1980, şi multe altele.

Astăzi, la peste 20 de ani de la sfârşitul Războiului Rece, programele spaţiale ale Rusiei sunt într-o colaborare strânsă cu cele similare europene, americane, chineze, indiene sau nipone. Viitorul aventurii spaţiale a omului depinde încă de programul ale cărui baze au fost puse imediat după cel de-al Doilea Război Mondial.